" Ne-am luat ţeapă...dar nu ştiu care şi-a luat-o mai rău...eu că am investit în noi, sau tu că ai pierdut singurul om care credea în tine. Eram speranţa ta, puntea ta de salvare, dar tu ai preferat să te înneci într-un ocean de vicii şi orgolii. Nu ştiu dacă am asimilat ceva din relaţia asta, nici nu ştiu dacă s-a meritat...însă tot ce ştiu este că ţi-ai purtat frumos masca şi că ţi-ai dus rolul la bun sfârşit.
Pierderea mea este una trecătoare, pierderea ta hmm...ireparabilă, pot spune. Promisiunile pe care tu mi le-ai făcut o sa le realizeze altul, ochii care au plâns din cauza ta o sa fie mângâiaţi de altcineva, iar gura care te-a implorat să rămâi o să fie sărutată de bărbatul vieţii mele...care, până mai ieri, am crezut că eşti tu. Asta este, ţeapă! "
Cam ăsta este monologul unei femei dezamăgite, o femeie care a oferit tot şi a primit nimic, o femeie care suferă şi azi după bărbatul care i-a furat fericirea. Stau şi mă întreb, de ce voi bărbaţii alegeţi tot timpul varianta mai complicată?! De ce distrugeţi vieţi, şi ne lăsaţi cu un gust amar?! Ştim că natura voastră este una de cuceritori, ştim că o singură femeie nu vă este de ajuns (deşi, de multe ori nici ăleia nu prea îi faceţi faţă), ştim că aveţi nevoie de o mămică care să vă dea cu linguriţa, însă de ce atunci când găsiţi femeia asta îi daţi cu piciorul?
Poate sunt eu necoaptă la minte şi nu înţeleg, sau poate sunteţi voi o adunătură de nebuni în călduri...cert este că urmele pe care le lăsaţi voi în sufletul femeii rănite, sapă din ce în ce mai adânc, devenind şanţuri...şi oricâte lacrimi de bucurie veţi provoca după, nu le veţi putea acoperi!
