Din nou mă întâlnesc cu acest sentiment...după o zi aglomerată, mă refugiez în odaia mea mică dar plină de amintiri. Mi-e gândul doar la tine, la liniștea pe care mi-o ofereau ochii tăi albaștri, și la siguranța care îți îmbrăca brațele. Mi-e dor de primul fior al primului sărut pe care mi l-ai furat în primele zile ale noastre... Mi-e dor de parfumul tău, de modul în care vorbeai, și de surprizele rare dar de efect pe care mi le făceai. În ochii mei erai un om simplu dar totuși nu puteam să te înțeleg...erai totul și nimic. Era clar că iubirea asta abstractă pe care ți-o purtam mă consuma, și aș fi dat orice să mor în brațele tale. De multe ori mă trezesc din amorțeala care mă cuprinde când mă gândesc la tine și îmi propun să merg mai departe, să mă schimb și să evadez din cușca care mă înconjoară...însă deodată realizez că nu pot! Mă trezesc cu tine lângă mine, privindu-mă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat... Ești atât de relaxat, încât toate gândurile negre dispar și încep să mă bucur de tine, semnându-mi din nou sentința la moarte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu